Kandaharul cui te are! Olga Căpățână

Vera era o fată cu toane. Lider pretutindeni. La lecții răspundea înaintea tuturor, chiar și atunci când nu era întrebată. Îi privea de sus pe cei de vârsta ei. Se putea altfel? Era întotdeauna îmbrăcată frumos. În fiecare an, mergea la tabăra „Artek”, iar vara trecută a fost şi în străinătate. În Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Ce vedeau ceilalți copii? Tabere de pionieri de lângă oraș sau vacanțe petrecute în sate la bunici și bunei? Știau despre caviarul roșu doar din auzite, iar cel negru parcă nici nu ar fi existat pentru ei. Fetele o invidiau pentru hainele ei, băieții o plăceau, iar unii o priveau chiorâș. Deseori însă auzea şi unele cuvinte neplăcute la adresa ei. Acest lucru însă nu o prea deranja. Sentimentul de mândrie, pe care îl încerca datorită situației sale, triumfa întotdeauna. Avea convingerea că era pur și simplu invidiată.
Trăia într-o familie bună, înconjurată mereu de dragoste și având de toate. Nu în zadar pe mamă-sa o chema Liubov . Părinții ocupau posturi de răspundere. Tata lucra la Comitetul de Partid, iar mama – la secția de comerț a Comitetului Executiv. Bineînțeles, Vera și soră-sa mai mică, Nadejda aveau toate cele de ce aveau nevoie. Ce-i drept, surorile erau foarte diferite. Dacă Vera, sportivă şi amatoare de aventuri, era mereu în frunte, Nadejda era liniștită. Se juca de una singură și asculta, deseori, cântece pentru copii la magnetofonul său. Nu scăpa, de asemenea, nicio emisiune radiofonică Teatru la microfon. O interesa foarte mult. Mai târziu, Vera a prins gust pentru cărți. Citea despre eroi, despre război, dar cel mai mult îi plăcea să citească cărţi despre medici. Mama ei spunea că Vera va deveni merceolog în comerț, pentru că, astfel, va putea găsi întotdeauna o slujbă pentru fetița ei. Căci în Uniunea Sovietică exista întotdeauna o penurie de mărfuri, atât în ceea ce priveşte cele din industria ușoară, cât și din cea alimentară. Intrați în orice magazin, ce o să cumpărați? Da, așa e, rahat cu apă rece. În timp ce cei care vând sau repartizează mărfurile au de toate, ca în basme.
Au şi un apartament într-o zonă de prestigiu, deşi nu era în centru, care se afla într-o în preajma unui parc frumos. Au adus-o și pe bunica de la țară, procurându-i un apartament într-o casă, construită prin sistemul cooperativ. Pe numele soțului nu trebuia trecut nimic. El e comunist și nu își poate permite așa ceva, deşi era considerat om de vază. Iar ei, învățătoare cu vechime în muncă, i se permite. În plus, ea nu este o simplă învățătoare, ci una emerită. Așa că au plătit prima tranșă, casa a fost construită, au achitat treptat toată suma și iată că bunica locuiește acum, într-un apartament cu două camere, nu departe de al lor.
Chiar din prima zi, când au aflat că vor avea un copil, părinții visau ca acesta să fie băiat, dar, exact peste nouă luni, a venit pe lume o fetiță. Tatăl credea că al doilea copil va fi băiat și de aceea a numit-o pe fetiță Vera . Când a mai venit pe lume o fetiță, tata nu și-a pierdut speranța că vor avea și un băiat, numind-o, astfel, Nadejda . Pe toată perioada celei de-a treia sarcini, familia era sigură că se va naște un băiat. Chiar și semnele știute de bătrâni arătau asta.
Chinurile facerii au început brusc. Tatăl nu era acasă. Vera și Nadejda erau la școală, iar bunica făcea cumpărături. Din cauza durerilor puternice, Liuba nu s-a putut târî până la telefon. Au găsit-o zăcând la podea, în coridor, într-o baltă de sânge. Nici mama, nici copilul nu au putut fi salvați. Era un băiat. Tăticul era un om slab, își iubea mult soția. Ea a modelat din el conducătorul și l-a ajutat să urce pe scara carierei. Odată cu soția, el și-a pierdut și punctul de orientare, compasul, neştiind încotro s-o apuce și cum să trăiască mai departe, și, principalul, pentru ce?
De atunci, tatăl a dat-o pe băutură. Nu mai avea cine lupta pentru el. De mamă-sa nu asculta. Se uita la ea ca la o nulitate. Doar o rugase să stea cu Liuba acasă, iar ea nu la ascultat. A plecat la magazin, să stea la coadă după lapte. Să-l bea naiba de lapte! De parcă el nu putea să-i aducă lapte. De cât avea nevoie? De o tonă? S-a dus la magazin! Ca să vezi, se sfia. Fiind o fire onestă, modestă, nu era obişnuită să i se aducă produse acasă. Păi, de ce i-au cumpărat un apartament alături? Ca s-o ajute pe Liuba, nu să stea la rând. Acum ea se uită la el cu ochi vinovați. Fetele erau prea mici ca să-i facă morală tatălui. Altcineva nu are cine să lupte pentru el. Mai întâi a fost compătimit, apoi i s-a dat o mustrare. I s-a mai aplicat o sancțiune orală, apoi una în scris, cu consemnare în dosarul personal, după care a fost concediat. Așa ceva nu s-a mai practicat niciodată, mai ales, în cazul membrilor Partidului Comunist. Însă timpurile se schimbă. Cineva din superiori și-a propus să curețe rândurile partidului comunist. Să fie concediați hoții, trântorii și bețivanii. Auzi, tu? Și cine va rămâne în rândurile partidului? Tatăl s-a supărat și mai tare pe viață, pe partid, pe foștii tovarăși. Până și fiicele sale erau vinovate. El, numai el, era martirul.
După moartea mamei, Vera și-a asumat toate grijile familiei: să spele rufele, să meargă la magazin, să gătească... Ca într-o familie adevărată, ca la toată lumea.
Bunica și-a închis apartamentul și s-a mutat la ei, ca să le dea o mână de ajutor. În general, Vera nu-și mai aduce bine aminte cum a trăit până la șaisprezece ani. Școala, două-trei prietene de ocazie, trei-patru cercuri facultative, cum ar fi cel dramatic, în rest – cărțile erau pasiunea ei. Mai făcea şi sport. În ceea ce privește sora sa Nadejda, ea citea, citea, citea... Când mama era în viață, o alunga afară să joace volei, să se plimbe cu bicicleta: copilul nu iese deloc din casă, să ia un pic de aer. Acum nu mai e nimeni care să o alunge afară, iar Vera nu mai avea timp pentru cărți.
Bunica o lăuda: Vera noastră va fi deștea-a-ptă! Iar Verei îi plăcea să stea la taifas cu bunica. Chiar și despre cele mai importante lucruri bunica vorbea într-un fel al ei, astfel încât înțelegea imediat totul. Și explica glumind. Așa vorbea ea. Apoi bunica a făcut o hemoragie cerebrală, care i-a paralizat partea dreaptă a trupului. Zăcea neputincioasă, vorbea cu greu. Nu putea fi lăsată singură.
La început, stăteau la căpătâiul ei pe rând. Apoi tatăl a plecat de acasă, crezând că nu mai putea să-și irosească viața în halul acesta. Vera și Nadejda au rămas cu bunica. În plus, Vera mergea la serviciu. Ea spăla intrările și scările în casele comitetelor raionale și comitetelor executive raionale, în care locuiau foștii prieteni ai părinților săi. Ei adunau bani pentru a o remunera, fiindu-le, într-un fel, milă de familia Liubei. Dar ea mai avea și școala, dar asta era o nimica toată pentru ea. Mai dădea uneori pe la școală. Să scrie lucrările de control obligatorii, să prezinte temele pentru acasă, să răspundă repede la întrebări... Iar prietenele de ocazie și cercurile facultative au dispărut de la sine. Nu dispunea de timp. Tot timpul ei era pentru bunica și pentru sora. Şi acasă avea multe treburi de făcut. Bine că cel puțin tatăl a plecat. Astfel, avea de spălat și de gătit mai puțin. Ce-i drept, și banii erau mai puțini. Vera era cea care trebuia să câștige bani. S-a mai angajat pe o jumătate de normă, aşa că era acasă tot mai rar era acasă...
Peste o jumătate de an, bunica a făcut a doua hemoragie cerebrală și a murit. S-a zis, astfel, cu pensia bunicii, aşa că Vera s-a văzut nevoită să lucreze și mai mult, dar nu avea încotro. A lucrat în timpul vacanței dădacă la grădinița de copii din cartier.
Aşa a absolvit, oarecum, pe neobservate școala. Cu medalie de argint. Această medalie și prietena mamei au ajutat-o să fie admisă la Institutul de Medicină din Chişinău. Au început să dea cu chirie apartamentul bunicii. Din nou Veronica Sergheievna, prietena mamei, le-a găsit chiriași. Nadejda avea pensie, iar Vera, bursă. Majorată. Se vor descurca cumva. Nadejda creștea tăcută în lumea ei. Vera nu avea probleme cu ea. La școală era invitată doar la adunările de părinți. Slavă Domnului, măcar cu asta a avut noroc.
Într-o bună zi, a venit tatăl, rugându-se să fie primit înapoi. Vera s-a sfătuit cu Nadejda și ambele au hotărât: valea de-aici! Și-a părăsit mama bolnavă, doar bunica era mama lui. Ea se interesa mereu de el, până în ultima zi. Avea nevoie de el. Acum a venit. La ce a venit? Ele nu aveau nevoie de el. Dar ce era de făcut cu el? Au fost nevoite să-l primească. Tatăl ba lucra, ba se concedia. Nimic nu-i convenea, considerând că totul era mai prejos de demnitatea sa. Ba pleca să stea la Valentina, coafeza, ba se certau la cuțite și ea îi dădea papucii. Ce mai vorbă, o rușine, nu tată! Dar cum rămâne cu onoarea și conștiința epocii noastre? În niciun fel, fiindcă nu numai că i s-a dat foaie de drum de la serviciu, dar și din partid a fost dat afară cu surle și trâmbițe.
La puţin timp după aceea, a dispărut. A fost găsit întâmplător într-o companie de bețivi, unde își bea ultimii bani câștigați din vânzarea lucrurilor din fosta viață îndestulată. Nu mai recunoștea pe nimeni. Foștii colegi, la rugămintea Verei, au ajutat-o să-l interneze într-un spital bun, dar în zadar. Peste puțin timp a murit.
După decesul tatălui, Nadejda urma să fie plasată într-un orfelinat. Vera a mers însă la casa în care locuiau prietenii mamei. Acolo rămăsese Veronica Sergheievna, care era soția președintelui Comitetului Executiv Raional. Femeie bună, ea a telefonat, a rugat, apoi iar a telefonat, a strigat. L-a sunat, apoi, pe soț. Acela a ajutat-o și, astfel, Nadejda a rămas acasă cu Vera, care tocmai împlinise optsprezece ani.
Vera vroia foarte mult să devină medic, de aceea învăța mult. S-a angajat să lucreze infirmieră la spital. Muncea în zilele de odihnă și nopțile. Vera nu prea vroia s-o lase pe Nadejda singură noaptea, şi de aceea a hotărât să-i dea cu chirie camera, care mai înainte fusese dormitorul părinților, unei colege de facultate. Nu pentru bani, ci pentru ca să aibă grijă de soră-sa atunci când Vera lucra.
Lucica era de la țară. Tatăl său fiind președinte de colhoz, ea nu era nevoită să lucreze. El, evident, câștiga destul de bine ca să-i poată asigura studiile scumpului său odor. Iar când venea în capitală cu UAZ-ul său, încărcat cu tot soiul de bunătăți, făceau o petrecere de pomină! Așa trăiau ele. O duceau destul de bine. Bani aveau de ajuns, mâncarea venea regulat din colhoz, iar fetele prețuiau mult prietenia.
De ce Lucica credea că ea, Vera se ostenea ca un cal? Ba nu, nu e așa. Gărzile de noapte erau bune: speli toată secția și poți să și mai dormi câteva ore.
Medicii de gardă și asistentele medicale aveau o atitudine binevoitoare faţă de ea. Îi permiteau să doarmă în camera asistentelor, pe canapea, iar uneori chiar și în cea a medicului-șef, unde era o canapea mare și moale. Viitorul medic nu era o simplă infirmieră. Dacă însă divanul și canapeaua erau ocupate de schimbul de gardă, Vera putea să doarmă puțin și pe hol, unde se aflau fotolii, destul de moi și ele.
Trei ani au zburat destul de repede. Acum Vera Cimpoi avea deja dreptul să lucreze asistentă medicală. Nu infirmieră, ci asistentă medicală. A fost în secția Oncologie, unde lucrase până atunci. Lucica încerca s-o convingă să nu lucreze. Avea o bursă şi, pe deasupra, apartamentul bunicii le aducea lunar, de bine, de rău, cincizeci de ruble. Mai era și pensia Nadejdei. Unde mai pui că ele nu cheltuiau, în principiu, pentru mâncare. De ce să se ostenească precum calul școlii? Vera nu înțelegea de ce ,,calul școlii”, iar Lucica i-a povestit râzând că, la țară, școala trebuie să aibă un cal, ca să lucreze pământul ce-i aparţine . Dar se întâmplă că directorul școlii mai folosește calul în scopuri personale. Apoi și șeful de studii are nevoie de cal. Şi învățătorii cer uneori calul. Iar calul e un animal, care trage și tace. Așa a apărut expresia ,,a munci precum calul școlii”.
Avea un serviciu bun. Lucrările de control și tezele de an erau o altă activitate a sa. Scria şi teze de an pentru studenți, tot pentru bani. Originalitatea viziunii și profunzimea gândirii din tezele de an nu erau apreciate la justa valoare. Dar fără originalitate și profunzime, ce puteai să scrii? Totul e scris de mult, doar ceva de adăugat, ceva de scos și teza e gata. Scrierea acestora erau pentru ea nu o muncă, ci o desfătare. Iar pentru plăcerea asta se mai și plătea destul de bine...
Treburile casnice erau și ele un lucru obișnuit și nu chiar atât de greu. Ea și cu soră-sa se mulțumeau cu puținul. Vera nu le înțelegea în general pe femeile care se plângeau că menajul le istovește. Să gătești o cratiță de supă pentru două zile e cumva o ispravă de o putere neobișnuită? Iar faptul că speli rufele la sfârșit de săptămână presupune că meriți o medalie? Să treci, în drum spre casă, pe la magazin, ca să cumperi pâine, iaurt și chibrituri înseamnă să aștepți un monument în timpul vieții? De bronz... Toate astea sunt prostii. Era vorba de nişte treburi de rutină. Păcat că îi rămânea foarte puțin timp pentru lectură. Făceau curățenie cu toatele, atunci când Vera era acasă. Ce-i drept, Lucica și Nadejda o cruțau și, de multe ori, ele găteau și făceau curățenie singure, fără ea .
Muncea mult, cu toată dăruirea, fără a obosi și a se plânge, însă „nu era prietenă cu colegii de lucru”, așa scria în ,,caracteristica” ei. Aroganța din copilărie i-a trecut, dar a rămas obiceiul de a privi toată lumea cu neîncredere, ,,de sus”. Din cauza acestui „de sus”, colegii nu prea o aveau la inimă. De unde să știe ei că nu era vorba de îngâmfare, ci că, pur și simplu, Vera își proteja spațiul său personal împotriva tuturor celor care au intrat în viața ei după moartea părinților.
Era considerată o carieristă. Lumea din jurul său credea că ea îi lingușea pe șefi, că altminteri de ce ar munci până să cadă pe brânci? Vera însă nu dorea decât să acumuleze experiență profesională. În plus, își mai amintea mereu de bunica sa, iar pacienţii ei erau şi ei, la rândul lor, bunicile, mamele, surorile sau frații cuiva. Asta o făcea să-și dea toată osteneala.
Odată, în secția lor a fost internat un tânăr, pentru a-şi trata consecinţele hepatitei. Aceasta se transforma destul de des în ciroză. La el, era doar o suspiciune, dar paza bună trece primejdia rea. Îi plăcea asistenta medicală, care era vioaie și ochioasă, și a început a-i face curte. Vera nu a prietenit niciodată cu băieți. Când ar fi reușit? Da, îi făceau curte colegii de curs, dar asta nu însemna că erau îndrăgostiți de fata, care, fiind mereu ocupată, nu venea la seratele studențești, nu se ducea cu ceilalţi la film, nici la strâns cartofii toamna în colhoz, aducând la decanat tot felul de certificate. Studenții aveau nevoie de teze de an, pe care Vera a învățat să le scrie repede și bine, pe o notă sigură de patru. Vera nici măcar nu s-a sărutat vreodată cu cineva . Acum, iată, a apărut acest flăcău în toată legea, frumos, bine făcut. Şi ordin de război avea. Făcuse armata chiar în Afganistan. Fiind bolnav, trebuia salvat. Ş-apoi cum să nu salvezi un erou?
Vera nu știa că flăcăul le mai făcea curte și altor asistente medicale. Dar el avea foarte multă nevoie de o soție medic. Ei bine, pentru orice eventualitate, era bună și o asistentă medicală. Era bolnav și trebuia îngrijit în permanență. Să aibă un medic în casă însă era pentru el cea mai bună soluție.
Iurie o curta pe o terapeută tânără, divorțată, care avea un copil. În același timp, nu o scăpa din vedere pe asistenta medicală Vera, care era deja la anul patru și avea să devină în curând medic. Nu-şi prea închipuia să devină tată al unui copil străin și de aceea îi convenea mai mult asistenta medicală Vera, dar aceasta are o soră. Sora însă va deveni în curând majoră și atunci nimeni nu o va mai împiedica pe Vera să aibă grijă doar de el, de Iurie. Ce-i drept, ea nu trebuie pierdută din vedere. E tânără, poate are vreun iubit student, dar ea îl minte că nu are pe nimeni? În ceea ce îl privește, Iurie își ierta cu generozitate minciuna, dar, pe de altă parte, ce era să facă în situația sa decât să mintă? Nu e un ticălos sadea, iar dacă țineau cont de faptul că Domnul a pus în fiecare om câte un pic din toate, atunci un grăunte de ticăloșie poate fi acceptat, prin urmare, mustrările de conștiință nu-l dădeau afară din casă. Își va alege o fată pe placul său și cu asta, basta!
Iurie nu-i plăcea nici Lucicăi, nici Nadejdei. Însă Vera nu le-a ascultat. A primit propunerea lui Iurie și s-a măritat cu el.
De ce Iurie s-a căsătorit cu ea? Oricât ar fi de straniu, dar Vera nu și-a pus niciodată această întrebare şi, cu atât mai mult, nu i-a pus-o lui. Dar de ce s-a căsătorit ea cu el? Pentru că era de o frumusețe uimitoare, iar ea, o ființă ștearsă, și frumusețea lui dumnezeiască a năucit-o. Pentru că el era veteran de război, iar ea, o simplă asistentă medicală. Pentru că el, la cei treizeci de ani ai săi, trăia ca și cum Universul a fost creat exclusiv pentru el, iar ea, la cei douăzeci de ani ai săi, știa că Universul nici nu bănuia de existența ei, și singurul scop al vieții ei era acela de a-i ușura viața cuiva, iar, cu puțin noroc, să-l facă pe cineva fericit.
Lucica era mai mare cu doi ani, mai înțeleaptă cu zece ani, mai frumoasă cu cinci kilograme, mai experimentată cu doi foști logodnici... Ce mai încoace, încolo, trebuia s-o asculte pe Lucica.
Vera însă nu o asculta. Adică o asculta, dar n-o prea auzea.
– La ce-ți trebuie acest făt-frumos? îi spunea Lucica, zgâindu-și supărată ochii căprui, șireți. Nu vezi că muierile se țin scai de el?! Din ăștia nu ies niciodată soți normali. Și-apoi, mai are şi hepatită. Crede-mă, proasta de mine.
Vera nu credea. Iurie era cu adevărat frumos, dar parcă asta era voia lui? Se pare că nici măcar nu-și dădea seama de frumusețea sa. Nu-i dădea nicio importanță. Într-adevăr, fetele se țineau scai de el. Vera nu se ținea de el ca altele, dar el a ales-o anume pe ea, și nu pentru cine știe ce, ci pentru a se căsători. Și va fi un soț bun, de vreme ce a hotărât el însuşi să-i devină soț.
– E un profitor! Îi spunea Lucica, strâmbându-și cu scârbă buzele plinuțe. El îi folosește pe toți pentru binele său. Pentru că nu poate şi nu vrea să facă nimic! Nimic! A trăit toată viața pe spinarea mamei și a armatei, iar acum va trăi pe a ta. Te va stoarce de ultimele puteri! Crede-mă, proasta de mine.
Dar Vera nu credea. Şi de ce ar profita Iurie de ea? Fie, Vera nu are nimic împotrivă. Pur și simplu, el trăiește așa după război, adică se bucură de viață pentru că a rămas în viață. Era un plângăreț și un mizantrop? Vera nu observă asta. Și poate face multe lucruri. Poate cânta la chitară cântecele ostașilor afgani. Face cât zece. Și nu mai trăiește el pe spinarea mamei. Mama lui e o simplă pensionară, iar el lucrează la comisariatul militar. Câștigă bine, şi la televizor fost arătat. În ceea ce o privește, ea este, pur și simplu, o asistentă medicală și o studentă. Mai are doi ani de studii. De bursă nici nu merită să vorbim. Nici de câștigurile de ocazie de la tezele de an şi lucrările de control nu merită să vorbim. Vezi bine, ele sunt întâmplătoare și... Ș’apoi, ce înseamnă leafa unei asistente medicale? În acest sens, ,,spinarea” ei nu i se va părea nimănui atrăgătoare. Cât privește ultimele puteri, nici cât negru sub unghie. Așa că nu are ce stoarce el.
– Uită-te la tine! îi spunea Lucica, dând compătimitor din capul ciufulit. Ești un pui debil! Pe ce se ține sufletul tău?! Lucrezi toată viața până cazi pe brânci! Și uită-te la el! Nu e om, e o statuie de piatră, dar poate și de beton armat. Toată ziua bate apa-n piuă la comisariatul militar. Apoi vine acasă și se smiorcăie.
Iurie a prins și el pică pe Lucica. S-a bucurat că a trimis-o la plimbare, la cămin.
Într-adevăr, din nou, nu mai avea timp liber. Locuiau în apartamentul părinților, împreună cu Nadejda, care a devenise și mai retrasă . Ieșea foarte rar din odaie, mai cu seamă atunci când Iurie era acasă. Acum Vera trebuia să facă curățenie și să gătească de una singură. În doi, ar fi făcut mai repede treburile, dar Iurie nu avea timp pentru așa ceva. El practica înotul. Și apoi, lucra la comisariatul militar. Iar ea nu făcea decât să studieze, să scrie teze de an și lucrări de control, să trebăluiască prin casă. Își amintea rușinată că nu le înțelegea pe femeile care se plângeau de oboseală din cauza treburilor. Mai lucra şi asistentă medicală. Acum a înțeles. Trebuia să gătească mai mult. Iurie își risipea energia, astfel încât avea nevoie de multe calorii. Prefera să mănânce variat şi totul proaspăt. Ducea un mod de viață sănătos. I-a explicat, într-o zi, că el e un gurmand, şi nu e un mâncău banal, că în Afganistan s-a îmbolnăvit, iar cu hepatita nu e de glumit. Și ea gătea. Ea știa să gătească, iar el nu . Chiar dacă ar fi știut, când avea să gătească? Nu avea timp. Nici pentru cumpărături nu avea timp. Era frânt de oboseală: piscina, serviciul... Se întorcea acasă ostenit, pășea cu încălțările murdare pe dușumeaua spălată de curând de ea, se întindea îmbrăcat pe divan, pe cuvertura spălată nu demult de ea și murmura languros: „Puișorul meu, ce dor mi-a fost de tine... Ce bine e totuși acasă... Avem ceva gustos? Ce-ai gătit azi pentru iubitul tău soț?... Știi, draga mea, trebuie să te ocupi serios de sănătatea ta. Ești palidă cu totul”. Și, înfulecând la cină tot ce a gătit ea, povestea cu însuflețire cum a înotat, ce bancuri a spus comisarul militar și șeful Secției a doua. Iar Vera abia își târa picioarele de oboseală, de aceea dădea din cap şi nu-și prea pleca urechea la spusele lui. Se gândea la teza de an neterminată, pentru care i s-a propus un onorariu bun. De colocviul dea doua zi nu a reușit să se pregătească cum se cuvine.
Totodată , uneori, socotea, involuntar, câte kilograme a cărat acasă de la piață și de la magazine timp de o săptămână. Ei bine, nu un rucsac de campanie, nici două. Prin urmare, nu e chiar atât de slabă după cum crede Iurie. Trebuie să i-o spună, el se va bucura. Și i-a spus. El însă s-a supărat: „Nu se compară! E cu totul altă mâncare de pește! Și eforturile sunt aiurea, la nimereală. Fiecare poate face așa ceva – să care cumpărături de la piață. Ce rost are pentru sănătate, pentru aspectul fizic?” Ea nu a înțeles ce a avut el în vedere, dar i s-a întipărit în minte – „Ce rost are?”. Din când în când, îi răsărea în minte acest ,,ce rost are?. Mai ales, când era prea obosită și nu avea timp de răgaz. Căra genți cu produse și detergenți, gătea, spăla – avea întotdeauna mult de spălat – iar în cap îi răsuna necruțător: „Ce rost are?”
Într-adevăr, în scurt timp, şi-a dat seama că nu avea niciun rost. Se mișca din obișnuință. Încotro, nu înțelegea. Nici nu mai avea atâția bani ca înainte. Înainte, până a se căsători, era raiul pe pământ. Acum Iurie nu-i dădea bani. Trebuie să meargă la sanatoriu, pentru că are hepatita. A, să nu cumva să se agraveze! Dar să mănânce bine, tare îi mai plăcea! Şi să meargă cu prietenii la distracții îi plăcea!
Nadejda a fost internată în spital, ca să fie operată de apendicită. Iurie stătea acasă – își fripsese mâna cu cartofi copți sau cu frigărui. Fusese cu colegii la picnic. Nu putea să-l refuze pe comisarul militar, care îl invitase. Comisarul militar este ditamai colonelul, iar Iurie? Un praporgic. Cei cu stele mari trebuie respectați!
Vera venea la spital la Nadejda în fiecare zi, gătind ceva gustos, special pentru ea. Îi sâcâia mereu pe medici cu tot felul se întrebări, apoi o punea la curent cu răspunsurile lor pe Lucica. Când i-a fost scos pansamentul și s-a dovedit că totul era în ordine, a copt un tort cât o roată de automobil, pe care l-a adus în secție. A vorbit îndelung cu Lucica despre viitoarea specializare. A hotărât deja că va deveni chirurg. Lucica i-a aprobat alegerea. Iurie nu a înțeles: „De ce? Mai bine medic de boli infecțioase. Măcar un folos să am. Mi-ar prinde bine, cu modul meu de viață, un infecționist în casă”. Stătea acasă cu mâna friptă și făcea nazuri: „Te duci mereu la Nadejda, dar de mine te doare-n cot! Acolo e totuși supravegheată de medici, iar aici eu sunt singur, absolut neajutorat! Mă doare mâna, chiar dacă iau cu ea o halteră! Mi-a pierit până și pofta de mâncare! Alaltăieri nici la piscină nu am mers! Stau ca un invalid închis între patru pereți! Îmi pierd forma! Iar tu umbli haihui nu se știe pe unde. Cauți motive, doar să nu ai grijă de soțul bolnav!”.
Inerția mișcării ei ,,fără rost” s-a mai domolit. Dar s-a epuizat cu totul când a venit pe neașteptate soacra, cu o misiune importantă – să-i explice Verei, în numele fiului, că ea nu se comportă bine cu el. Că dacă ea,Vera, nu vrea să-și piardă soțul și vrea să păstreze familia, trebuie să-şi schimbe comportamentul. Vera s-a mirat: de ce în numele lui Iurie vorbește mama sa? Iurie ședea alături, privind țintă masa. Tăcea. Din când în când dădea din cap, aprobându-și mama. În general, Vera putea și ea să fie de acord cu soacră-sa. Caleria Fiodorovna, în trecut, instructor al Comitetului Raional de Partid, spunea cu o voce calmă, măsurată, adevăruri veșnice: trebuie să vă iubiți unul pe altul, trebuie să aveți grijă unul de altul, trebuie să înțelegeți interesele fiecăruia, să împărtășiți și durerea, și bucuria unul altuia... Iurie continua să privească țintă masa, dădea aprobator din cap, făcea fețe-fețe, ținea la vedere mâna friptă, înfășurată într-un pansament de tifon.
– Caleria Fiodorovna, sunt absolut de acord cu dumneavoastră.
Soacra a tăcut, a căzut pe gânduri, apoi cu aceeași voce calmă și măsurată a făcut bilanțul discuției:
– Bine că ai înțeles, în sfârșit, asta. Înseamnă că există speranță că te vei corecta. Deși mă îndoiesc de asta. Am spus de la bun început că nu ești o pereche potrivită pentru fiul meu. El nu m-a ascultat. Acum culege roadele nesocotinței sale... I-am spus că nu ești femeia potrivită pentru el, că eşti tânără și proastă, că ai o soră minoră. De ce n-o dați la un internat? Tu trebuie să ai grijă de soțul tău. Tu nu poți trăi o viață plină, bogată, activă. Cu siguranță, ai boli cronice...
Iurie nu spunea nimic, privea țintă masa, dădea aprobator din cap. Vera a zis:
– Caleria Fiodorovna, și aici sunt absolut de acord cu dumneavoastră.
Mama și fiul s-au uitat unul la altul.
Vera s-a sculat de la masă, a ieșit din bucătărie, a scos din dulap geanta de voiaj și rucsacul, a început a vârî în ele lucrurile lui, niște haine, nişte încălțări... Și serviciul de ceai, cadoul Caleriei Fiodorovna. S-a simțit foarte obosită. În cameră a intrat Iurie. A dat să spună:
– Ce mai e și asta?! Te-ai sculat și ai plecat! E o bădărănie!...
A observat ca ea bagă lucrurile în geantă, a tăcut, făcând fețe-fețe. În cele din urmă, a întrebat cu o voce lugubră:
– Înțelegi că, dacă plec acum, nu mai trec niciodată pragul casei tale?
Cât privește pragul, chestiunea trebuia hotărâtă pe loc. Bine că i-a adus aminte. Mai erau halterele şi alte câteva chițibușuri.
Vera a sunat-o pe Lucica și i-a spus că degeaba nu a ascultat-o pe ea, proasta bătrână. Lucica a venit în cincisprezece minute. Împreună cu logodnicul său și fratele acestuia. Vera era atentă ca să nu rămână, Doamne păzește, ceva străin în camera ei, iar Lucica se oprea din când în când din procesul de dirijare pentru a-i povesti Caleriei Fiodorovna cu ce răni penetrante vin în secția lor pacienţii și nimeni nu se va mira dacă în curând va mai veni unul. Şi încă nu se știe, doamne fereşte, ce se va întâmpla, dacă acel cineva va nimeri cu aceste groaznice răni penetrante în timpul gărzii lui însuși Pânzaru...
Caleria Fiodorovna a dat să-și apere drepturile cu o voce deloc calmă, măsurată, ci cu una de-a dreptul cârcotașă, zicând că fiul ei a locuit aici, că are dreptul la o cameră. E veteran de război, a făcut armata în Afganistan şi cam de ce ea, Vera, îi strânge catrafusele? Ea, Caleria Fiodorovna, n-o să lase baltă toate chestiile astea!
Însă maiorul de miliție, care s-a prezentat drept logodnicul Lucicăi, s-a interesat, printre altele, în ce bază cetățeana se află într-un apartament care aparține unei alte persoane. Și Caleria Fiodorovna a început imediat a se pregăti de plecare. Şi-a chemat și fiul să vină cu ea. Acela a izbucnit:
– Ce-i cu tine, te-ai ţicnit cu totul?... Unde să merg?! La tine?! Mai bine mă duc drept în ștreang!
Logodnicul Lucicăi, maior de miliție prin cumul, a spus aprobator:
– Da, bună hotărâre.
Fratele logodnicului Lucicăi l-a apucat pe Iurie de mâna friptă cu cartofi copți, i-a strâns-o tare, scuturându-i-o, iar când Iurie a oftat și s-a făcut alb ca varul, el i-a strâns-o și mai tare, spunându-i pe un ton răspicat:
– Cât de bine te înțeleg!
De atunci, Vera o asculta pe Lucica, că aceasta, proasta bătrână le știe pe toate. Ea era mai experimentată cu un soți, fiindcă s-a căsătotit a doua oară cu un maior de miliție, care de fapt s-a dovedit a fi un anchetator al procuraturii. Iar pentru Vera era cam tot acolo, miliția și procuratura. Lucica acum e mai frumoasă decât Vera nu cu cinci, dar cu zece kilograme, pentru că se pregătea să nască. Tatăl, fost președinte de colhoz, a trecut la Comitetul Executiv Raional. S-a făcut luntre și punte și le-a cumpărat un apartament într-o casă construită prin sistemul cooperativ. Lucica a ales specialitatea medic terapeut și era foarte mulțumită de viață.
Nadejda a susţinut examenele de admitere la Institutul de Arte, la facultatea Culturologie. Vroia să devină actriță sau cântăreață. Avea toate calitățile, doar că era foarte timidă, deaceia a ales culturologia.
Deocamdată, Verei nu i se încredințau operații complicate. Era prea devreme. Se afla mereu în preajma profesorului. Ca nu cumva să-i scape ceva important. Bineînțeles, nu mai îngrijea de apartament, nu mai gătea ca înainte. Şi Nadejda, slavă Domnului, nu mai era o fetiță.
Într-o bună zi, a fost adus un flăcăiandru, cu picioarele străpunse de gloanțe în Afganistan. Ar fi trebuit să fie operat la Spitalul Militar, dar părinții au insistat să vină la profesorul nostru, deoarece fiul lor, deşi suportase deja două operații, tot nu putea merge.
Vera, desigur, l-a asistat. Profesorul s-a indignat: medici nepricepuți. Dacă prima operație o făcea un chirurg priceput, nu ar fi fost nevoie să fie chinuit atâta flăcăul. Era deja al doilea caz de operație, după intervenţiile făcute Spitalul Militar.
Și iată ce și-a pus în gând Vera – să meargă în Afganistan. Astfel, a solicitat ea însăși să meargă în Afganistan, să-i salveze pe tineri şi să acumuleze experiență. Și-a adus aminte cum, în copilărie, era întotdeauna lider, cum îi domina e toţi. Dar cum a frânt-o viața!
În schimb, acum este liberă şi poate să facă tot ce vrea. Și-a crescut sora, a fost căsătorită, a obținut diploma de medic. I-a mai rămas să facă vreo faptă eroică.
Femeile la război... De ce merg într-o țară aflată în război?! Până și aflarea unei femei într-o situație de conflict armat contravine bunului-simț. Războiul este apanajul bărbaților. Păi, să se mulțumească ei cu el. Ei, bărbații au declanșat războiul, ei să se descurce! Nu, nu pot. Tot trimit aceste „făpturi slabe și delicate” în toiul luptelor. Sau poate că ele însele, de bunăvoie, ard de dorința de a veni aici...
Dar cum s-au pomenit fetele noastre în Afganistan? Motive, după cum s-a dovedit, sunt foarte multe. Iată principalele dintre ele:
Avantaje pecuniare. Adică să-și îmbunătățească situația financiară. Nu e nimic rău în asta. În țara deficitului general și a salariilor modeste s-a ivit pe neașteptate posibilitatea să câștigi într-o altă țară îndepărtată, din care provin informaţii foarte, foarte contradictorii. Pe canalele oficiale, acolo totul e bine, iar deasupra capului cerul este senin și pașnic. Iar pe cele neoficiale... Auzi zvonuri despre sicrie închise, care vin din regiuni îndepărtate. Dar poți să riști și să pleci. Va apărea șansa de a cumpără un apartament prin sistemul cooperativ sau de a beneficia de unul de stat, fără a sta în rând. Aceasta este cea mai spinoasă problemă pentru tineri – unde să locuiască și cum să facă rost de un ungheraș al lor.
Să se aranjeze în viața. De asemenea, nu este ultimul motiv al plecării la război . Lucru lesne de înțeles. Câți bărbați tineri, simpatici și, deocamdată burlaci, în jurul nostru! Iar în cazul în care ai noroc… Dar, ca să vezi, cineva totuşi avea noroc. Cazurile nu erau singulare, dar nici chiar de ordinul zecilor şi sutelor! Unii își părăseau prima (sau a doua) soție pentru această unică „madonă afgană”. Asta-i viața.
Mai era o categorie de persoane, chiar dacă mai puțin numeroasă. Acestea plecau pentru a vedea dacă sunt rezistente, dacă pot face față greutăților, îndura lipsuri, pentru a vedea cât pot ţine piept situaţiilor în momente de cumpănă. Plecau „după aventuri romantice”.
Ce părere aveau, în acest caz, despre hotărârea lor rudele, prietenii şi, în primul rând, părinții acestor, uneori, destul de tinerele, fete?! Desigur, erau îngrijorați. Uneori nu știau, pur și simplu, unde se află odraslele lor, care, adesea mințeau, spunându-le că slujesc fie în GTSG (Grupul de Trupe Sovietice din Germania), fie în GTC (Grupul de Trupe Central – Cehoslovacia), fie în GTS (Grupul de Trupe de Sud – Ungaria) și naiba mai știe unde, numai nu în Afganistan. Altele declarau sincer că „au fugit pur și simplu în Afganistan”.
Un singur lucru le unea pe toate femeile din Afganistan: ele plecau să lucreze pentru război, în care fiecare dintre ele putea să-și piardă viața, chiar dacă profesia lor era una, prin definiţie, pașnică: bucătăreasa, spălătoreasă, chelneriță, coafeză, vânzătoare, dactilografă, asistentă medicală sau funcționară la statul-major. Războiul nu făcea excepții. El putea lua orice viață, chiar dacă era una mai tânără de douăzeci de ani.
Cert e că viaţa fiecărei dintre aceste femei este vrednică de o povestire...
Medicii Companiei Medicale Independente din Kandahar nu se plângeau referitor la mâncare, căci ei aveau un punct de gospodărie al lor. Bucătari pricepuți găteau pentru toți bolnavii, răniții, inclusiv pentru toți colaboratorii subunității. Ei găteau până și mâncare dietetică pentru cei care aveau nevoie de ea. De un mare ajutor în chestiunea asta era o grădină mică de zarzavat, unde creșteau ceapă, usturoi, mărar, roșii, ridichi și alte legume. Cel mai mândru de grădină era plutonierul Gheorghe Pâslaru, comandantul plutonului de gospodărie. El își imagina că crește aceste legume în grădina sa, că nici pomină de război, că acum se va aduna sub un nucar familia sa, vor veni din satele vecine frații, surorile cu nepoții, că soacră-sa va scoate acușica din cuptor minunatele sale plăcinte cu brânză, mărar și ceapă... S-ar părea că era gata să-și petreacă zilele și nopțile, îngrijind cu râvnă plantele care urmau să dea roade.
O altă mândrie a sa era piscina, de dimensiuni destul de bune, de cinci pe trei metri și cu o adâncime de aproape doi metri. A fost făcută cu mâinile lor cu un an în urmă. Nu era o bucurie mai mare decât aceea de a te bălăci pe arșiță în apă rece. Uneori, în ea se înghesuiau vreo 10-15 oameni. Apa din piscină era schimbată în fiecare zi, iar, uneori, şi de două ori. O mașină specială – o cisternă pentru transportarea apei – mergea la arâc. Sergentul Afinean considera că aceasta era obligația sa principală, îndeplinind cu mândrie rolul de șef pe mașină. Într-adevăr, toată lumea a îndrăgit piscina. Apa evacuată din piscină se scurgea prin niște canale special săpate într-un bazin de acumulare, de unde se răspândea prin toată grădina, irigând cu apă dătătoare de viață răzoarele. Nevoia îl învață pe om! Mai aveau și un „iaz” al lor – o cisternă enormă de metal cu partea de sus tăiată, îngropată în pământ. Acolo înotau o puzderie de „peștișori de aur” – carași mari și roșii chinezești, care erau periodic prinși pentru ciorbă.
Chiar în prima zi a sosirii sale, doctorului Vera Cimpoi i s-a arătat cum trebuie să te bucuri de viață pe pământul Afganistanului: bărbații-chirurgi, înainte de prânz, dezbrăcându-se până la slipi, și-au vărsat peste ei câte o găleată cu apă rece din piscină, apoi au intrat în cort, au mâncat, au mers să dea de mâncare carașilor, după care iarăși la piscină, ca să înoate pe săturate. Asta le era fericirea! Nu-ți pasă de arșița de șaizeci de grade. O dată serviciu militar!
De la o vreme însă, la piscină au început a veni tot mai des șefii brigăzii din Kandahar: comandantul brigăzii, șeful Statului-Major, șeful secției politice și alți ofițeri sus-puși. Uneori, santinela special instalată îi pune și pe medici să facă cale întoarsă, chipurile, „e poruncă să nu vă lăsăm, se odihnesc boierii”. Se întâmpla, uneori, să mai răsune și câte un râs zglobiu de femeie, venind dinspre piscină.
Ei bine, peste puțin timp a urmat și dispoziția cea mare: a interzice medicilor să se alimenteze cu hrană din punctul lor de gospodărie. Acum sunt obligați să meargă la popotă, iar corpul soldaților și gradaților, la sala de mese a soldaților. A trebuit să se supună. Ce-i drept, medicul de gardă avea dreptul „să se hrănească” la locul vechi, iar cu el, încă unu-doi medici. Însă, ca să nu-l dea de sminteală plutonierul Pâslaru, încercau să nu facă abuz de asta. Doctorul Cimpoi a apucat să trăiască pe vechi încă vreo două săptămâni. Apoi a fost nevoită „să însușească” punctul de alimentare comun.
La început, era foarte greu – o arșiță insuportabilă în sala cu mese, felurile întâi și doi, până și compotul, erau fierbinți. De obicei, făceau așa: mâncau la repezeală apa fierbinte, „scormoneau” ușurel cu lingura felul doi, apoi beau fulgerător compotul pentru a țâșni afară – altminteri, deveneau într-o clipă uzi „din cap până în picioare”. Chiar și arșița de afară părea că e mai răcoroasă. Lucrau femeile-chelnerițe în aceste condiții vitrege. Cum reușeau ele să suporte toate astea rămânea o enigmă.
Probabil, locul cel mai fierbinte, cel mai greu era totuși Kandaharul. Aici se împușca necontenit. Nu era liniște nici ziua, nici noaptea. Veneau foarte des soldați răniți, iar cei convalescenți le ajutau pe asistentele medicale. Tăiau îmbrăcămintea, spălau rănile, aduceau instrumentele necesare. În aceste momente, toți deveneau un singur colectiv, având un singur scop: să pregătească repede omul pentru operație, să-i salveze viața.
Pe lângă tragedii, se întâmplau și cazuri curioase, ba chiar hazlii. Astfel, într-o bună dimineață, a fost adus un plutonier, care fusese rănit cu o schijă mică de grenadă în locul său strategic. Îi implora pe chirurgi să-i păstreze fala bărbătească, să nu i-o taie, propunându-le, în schimb, sume enorme de bani, lucruri scumpe. Se pare că operația a fost una reușită. Cel puțin, nu i s-a tăiat nimic.
În secție lucrau și locuiau chiar în ea, în camere separate, patru chirurgi. Unul dintre ei a venit în unitate din Cernăuți. Când Vera a aflat despre asta, a mers cu prima ocazie să facă cunoștință cu el. „Pământeanul” s-a dovedit a fi un bărbat de vreo patruzeci de ani, plăcut și vesel în discuție. A absolvit și el Institutul de Medicină din Chișinău. O splendoare. Bineînțeles, s-au împrietenit. În Afganistan, exista noțiunea de „asociație de pământeni”. Se adunau câteva persoane care vorbeau aceeași limbă, erau din aceeași republică sau regiune. Costică Chistrugă era un om șugubăț, căruia îi plăcea la nebunie să spună bancuri. Era căsătorit de mult și pentru totdeauna. Avea trei copii pe care îi adora.
Colegii încercau să nu o ia pe Vera în misiuni de luptă, deoarece era femeie și doar salariat civil în Armata Sovietică, nu militară. Ea nu refuza, dar avea de lucru până peste cap în unitate, așa că la lupte plecau medicii bărbați. Dar și aici, pe loc, a văzut și a auzit atâtea, încât i-ar fi ajuns pentru câteva vieți.
Chistrugă, care mergea mereu în misiuni, a povestit odată: Ei cercetau niște pâlcuri de vegetație împreună cu subunitățile afgane. „Prelucrând” un chișlac, s-au oprit să se odihnească la poalele unui duval , la umbra unor duzi falnici. Răcoarea plăcută i-a moleșit, soldații s-au relaxat, s-au tolănit sub copaci și lângă arâc. Între timp, artileria și tancurile noastre a deschis foc asupra unui obiectiv care se afla cu mult mai departe decât poziția lor, în față. Era evident că o companie de infanterie moto- a cerut ajutor. Pe neașteptate, deasupra capetelor soldaților a izbucnit o explozie și, pe lângă ei și afganii, care se așezaseră alături, a șuierat o ploaie de schije. Aproape în același timp cu explozia, soldatul Marciuk a simțit o lovitură slabă în picior, dar, fără a da atenție acesteia, cedând panicii generale, a alergat spre prima casă sperând să se ascundă acolo de bombardament (atunci nu bănuia de unde a venit explozia și credea că dușmanii i-au descoperit și că trăgeau cu brandurile). Cum alerga, Marciuk a simțit că șchiopăta puțin, de parcă un picior ar fi devenit puțin mai scurt și, după ce s-a pitit îndărătul unui perete, a observat o dâră de sânge, care se întindea în urma sa. În aceeași clipă, l-a străfulgerat o durere puternică în picior, din cauza căreia era cât pe-aci să-și piardă cunoștința. Venindu-și în fire, a văzut că schija „i-a tăiat”, ca un cuțit, călcâiul de la piciorul stâng. Camarazii au pățit-o și ei: unul s-a ales cu brațul rupt mai sus de cot, altul, cu piciorul mai sus de genunchi. Mulți aveau trupul sfârtecat de schije. Afganii au suferit pierderi și mai mari. Trei au fost uciși de schije, doi grav răniți. Locul popasului recent semăna cu un măcel: pe ziduri și pe pământ erau împrăștiate bucăți de carne de om, atârnau resturi de îmbrăcăminte, toate stropite din belșug cu sânge.
Rezultatul exploziei obuzului era uluitor – dintr-o lovitură, zeci de victime cu leziuni straşnice ale organelor și membrelor. Nu înțelegeau ce putea să explodeze cu acea groaznică putere, pentru că nu mai văzuseră așa ceva până atunci, deși îşi făceau serviciul deja de mai bine de un an și erau trecuți prin ciur și prin dârmon. Au aflat mai târziu că a explodat... un proiectil de tanc, care a nimerit „întâmplător” într-un copac. Trei răniți zăceau într-un salon, și Vera a văzut cu ochii săi ce răni groaznice pot provoca schijele mari. O poveste tristă și tragică. Nouă vieți din cauza unei „erori” a tanchistului. Deși nu putem afirma că este o eroare. Cine știa că obuzul avea să întâlnească un copac cu niște soldați sub el? Nebănuite sunt faptele războiului, Doamne.
Într-o bună zi, li s-a adus o afgană, victimă a unei grenade de-ale noastre. Femeia se trăgea din neamul belugilor. Pe toată durata operației, soțul ei și copiii au așteptat la ușa spitalului. Medicii nu au reușit să o salveze pe afgană. Firește, să agăți o grenadă „F-1” și să rămâi teafăr este aproape imposibil. Nu se știe acum cine e vinovat de moartea ei: a intrat ea singură, din imprudență, într-o zonă interzisă sau soldații noștri au agățat „o surpriză” acolo unde nu trebuia, dar, oricum ai da-o, moartea aceasta o aveau pe conștiință „șuravii”. Copiii cu fețele plânse și tatăl lor au fost conduși până la poarta unității. Se părea că el nu a crezut că medicii nu au putut să o salveze pe nevastă-sa.
Maiorul Nesterov, care lucra la Kandahar din vara anului trecut, povestea că în timpul serviciului în unitate, el a amputa deja vreo două sute de membre. Mulți băieți ar fi rămas cu piciorul sau mâna întregi, aici însă lipsea echipamentul necesar, iar, adesea, experiența și timpul. Numărul schilozilor e năucitor. Verei nu i-a trecut niciodată prin minte că pierderile puteau fi atât de mari. Chiar dacă era vorba de munca unui singur chirurg sau a unei echipe întregi!
În fond, ei nu știau nimic despre reacția opiniei publice din lume față de acest război, dar se observa că și în Uniunea Sovietică nu se știa mare lucru despre el. La televizor se arătau episoade ale unor operații reușite, cu semnificații pur ideologice, neîntemeiate. Se crea impresia unui serviciu militar ușor al „șuravi”, deoarece aceștia ajutau „unitățile revoluționare afgane” și poporul-frate, în lupta împotriva dușmanilor setoși de sânge, care năzuiau să distrugă „cuceririle revoluției”. Însă cei care își făceau serviciul în Kandahar știau ce înseamnă aceste „cuceriri” și cum le „apără” afganii. Mai știau despre războiul crâncen, necruțător purtat de „șuravi” cu majoritatea covârșitoare a populației Afganistanului, în orice caz, în provincia Kandahar.
Aceste treceri momentane de la o stare psihologică la alta absolut diferită, din lumea de basm a filmelor la oribila viață de toate zilele a războiului aveau efectul unei găleți cu apă rece turnate în cap pe timp geros, influențau, delicat vorbind, în mod deprimant asupra convalescenților. Atât de nelalocul lor apăreau chinurile îndurate de tinerii însângerați și schilodiți pe fundalul vieții pașnice a țării, încât ți se făcea insuportabil de greu pe suflet, iar în cap îți răsuna o singură întrebare: „De ce acest război, cine trăgea foloase de pe urma lui și când se va termina porcăria asta?”
În asemenea seri, somnul se retrăgea undeva departe. Compania vorbitorilor de „moldovenească” se cufunda într-o atmosferă de discuții, de critică a guvernului și începea încet-încet să se plângă de soartă. Vindecarea trupului se transforma într-un chin pentru suflet și conștiință. Vera suferea mult când vedea toate astea. Nu-i rămânea decât să se mire și să se închine în fața curajului şi vredniciei lucrătorilor medicali, care vedeau în fiecare zi tot soiul de nenorociri, rămânând în același timp temerari și binevoitori.
Două persoane îi scriau scrisori Verei. Acestea erau Lucica și Nadejda. Sora îi trimitea răvașe lungi și duioase, iar Lucica îi scria despre bărbații săi, soțul și cei doi fii pe care îi avea, despre noutățile de la spital și foștii colegi. Îi mai amintea că ea, Vera, trebuie să o asculte pe dânsa, proasta bătrână, și să pună cruce pe Afganistan. Ce-i lipsește? Apartament are, diplomă are, e tânără, iar un soț îl găsește la Chișinău. Acum însă Veră nu-și dorea un soț. Departe de ea gândul la bărbați, căci nu avea nici timp, nici dorință. Evident, unii încercau să-i facă curte. Era în firea lucrurilor. În general, nu o deranjau și nu deveneau obraznici. Cine ar îndrăzni să deranjeze un chirurg? Mai știi, poți fi rănit și, aflându-te sub efectul narcozei, îţi va tăia altceva decât ce trebuia să taie? Au încercat, ceva de genul:
– Doctore, îmi placi grozav.
– Asta trece, îl consola Vera pe cel care râvnea să-i fure inima. De fapt, la început le plac grozav tuturor. Apoi nu tuturor. Apoi nu prea grozav. Apoi, pur și simplu, nu le plac. Apoi nu le plac grozav...
Vera nu a auzit la toată viața ei atâtea complimente câte i se făceau acum. Nu, nu credea în complimente, nu se considera o femeie frumoasă. De parcă nu avea oglindă! O față obişnuită. Nimic deosebit, la Chișinău fețe ca a ei sunt câtă frunză și iarbă. Anesteziologul a încercat să o curteze serios.
Vera a fost remarcată de șefii diviziei, care au hotărât să o transfere la spital, mai aproape, cum s-ar spune, ca să fie la îndemână. Poate o ,,îmblânzesc”, cine ştie? Dar nu au ,,îmblânzit-o”. Locuia într-o cameră cu o fată din Abhazia. Tatăl ei era grec, iar mamă-sa – ucraineancă. Svetlana cea plinuță și drăguță era plutonier în secția Politică, sectorul Culturalizarea maselor. Răspundea și de bibliotecă, organiza concerte. Serile povestea cum a devenit plutonier și cum a ajuns la Kandahar:
– M-am născut la Suhumi într-o familie de intelectuali: tatăl era actor, lucra la teatrul dramatic, mama, la școală, profesoară de istorie. Am crescut într-o atmosferă de iubire, nu am dus lipsă de nimic, părinții chiar mă răsfățau. Dar la vârsta mea de cinci ani, tatăl a plecat la o altă femeie. Ne-a părăsit pe mine și pe mama, pentru una tinerică. Mama a făcut totul ca eu să cresc în îndestulare. Am prins gust pentru lectură de la o vârsta fragedă. Aveam o bibliotecă enormă, moștenită de la părinții mamei. Mama îmi citea deseori, mai ales, cărți de istorie. În general, istoria în familia noastră ocupa un loc privilegiat. Mai târziu, învățând la școală, continuam „să înghit” cărți cât mai multe. Trebuie să mărturisesc, cărțile sunt ceea ce m-au salvat și mă salvează toată viața de singurătate. Bineînțeles, aveam prietene la școală, dar eu preferam să citesc mai des decât să mă distrez.
Am terminat școala medie cu medalie de aur. Problema privind de admiterea într-o instituție de învățământ superior nici nu s-a pus în discuție acasă. Am devenit, fără prea mult efort studentă la facultatea de filologie a Institutului Pedagogic. Am hotărât, eu și mama, că doi istorici sub același acoperiș este un lux, de aceea am ales o altă facultate. Au fost vremuri de aur! M-am dedat pe de-a-ntregul studenției. Învățam cu plăcere, năzuiam la „diploma roșie”, reușeam să scriu și versuri în ziarul institutului, mă ocupam serios cu sportul, chiar jucam volei pentru selecționata facultății, cântam în ansamblul studențesc, eram pasionată și de dansuri, mergeam în detașamente de construcție. Într-un cuvânt, trăiam din plin.
Nenorocirea s-a întâmplat la sfârșitul anului trei, când m-am îndrăgostit.
– Păi, nu e o nenorocire, e un cadou al destinului, a intrat în vorbă pentru prima oară Vera.
– Vai, pentru mine asta a fost o nenorocire. Nu cunoșteam deloc oamenii, eram o prostuță. El „s-a dat” la mine în timpul unei serbări la institut. Îmi spunea vorbe frumoase, exprimându-şi sentimentele sale. Am aflat că era și el student la facultatea noastră, cu un an înaintea mea. Am fost de vreo două-trei ori la întâlnire cu el, apoi am depus cerere la ofițerul stării civile. Mama a încercat să mă convingă să renunț la mariajul acesta, făcut în grabă. Da’ de unde? Acum sunt majoră!
În august, am înregistrat căsătoria. Nu aveam atunci nici douăzeci și unu de ani împliniţi. Nu am făcut nuntă ca atare. Nici vălul de mireasă nu mi l-am pus (deși visam atât de mult la aceasta). Romca, mirele, a fost cel care nu a vrut. Chipurile, de ce să aruncăm bani pe fereastră. Am stat într-o cafenea în ziua respectivă cu mama, cu o prietenă de-ale mele martoră și cu un martor din partea lui. Asta a fost nunta. Trebuia să mă pună pe gânduri încă atunci. Dar eram proastă ca noaptea.
S-a mutat imediat în apartamentul nostru. Amândouă îl spălam, îi călcam hainele, i le cârpeam, îl întrețineam. Suflam de pe el, la propriu, orice firicel de praf. Trăia ca un boier.
– Cunosc povestea. Am avut și eu o bunătate de bărbat. Nici eu nu am ascultat-o pe ,,proasta bătrână”, prietena mea de suflet.
– La sfârșitul anului, am înțeles că am rămas însărcinată, a continuat Svetlana. Atunci Romică și-a arătat adevărata sa față: răcnea la mine ca la „dușmanul poporului”. Insista să mă debarasez de copil. Chipurile, situaţia asta îi va compromite cariera. Medicul m-a sfătuit să nu o fac. Oricum, era prima sarcină. După cele întâmplate, aproape că nu vorbeam unul cu altul. El era în ultimul an de studii. Lucra la teza de diplomă. După susținere, a declarat că cere divorțul. El trebuie să plece, conform repartizării, într-un alt oraș. „Va face carieră”, iar soția şi, cu atât mai mult, copilul îl vor împiedica. În general, s-a dovedit a fi o lichea fără pereche. Ciudat lucru, ne-am despărțit foarte repede (m-a învinuit de toate păcatele de moarte, m-a ponegrit rău de tot, dobitocul, eu fiind, ca să vezi, însărcinată în luna a opta...)
– Ce canalie! a încercat s-o susţină indignată Vera.
Svetlana, între timp, continua să vorbească:
– Romca a dispărut pentru totdeauna din viața mea. Am izbutit cu chiu, cu vai să susțin examenele la finele anului patru. Peste puțin, a venit și vremea nașterii. Copilul s-a născut mort. Cordonul ombilical s-a încolăcit în jurul gâtului, de parcă bebeluşul „s-ar fi spânzurat” el însuși. Oricât ar fi de straniu, dar nu am suferit. Mai degrabă, am crezut că așa se cuvenea. Ce-i drept, după asta am început să sufăr mult. Nu mai puteam să învăț doar pe note de cinci. Acum nu mă mai gândeam nici la „diploma roșie”, nici la un post la catedră, după cum plănuisem mai devreme. Dar învățam totuși. Am absolvit institutul şi am plecat imediat să lucrez, conform repartizării în orașul Gudauta. Locuri frumoase. Școala mi-a oferit o locuință într-un sector privat la marginea orașului. Toate bune, dar mă temeam să mă întorc seara târziu, pe străzile întunecate, acasă. La căsuța lăsată pe o parte, pe care eram nevoită s-o încălzesc eu însămi cu lemne. Dar nu mă temeam de greutăți. M-am dedat cu totul lucrului.
Predam limba și literatura rusă în clasele VII-VIII.
Toamna târziu, când nopțile erau deosebit de întunecate, colegul meu de srviciu, profesorul de fizică, s-a înnădit să mă petreacă până acasă. Îmi arăta toate stelele de pe cer (preda și astronomia). Eram absolut indiferentă față de el, dar eram bucuroasă că mă conduce şi că nu mă mai temeam să merg acasă. Odată a rămas peste noapte la mine, apoi iar și iar. Îmi era greu atunci, voiam să-mi pun capul pe pieptul cuiva, să plâng și să-mi vărs amarul. Însă viața nu m-a învățat nimic. Către Anul Nou, am rămas din nou însărcinată. I-am spus vestea concubinului. S-a speriat de moarte! Am aflat atunci că era căsătorit şi că aşa le „îmblânzea” pe toate nou-venitele în şcoală. Nemernicul! Mai târziu, colegii profesori mi-au deschis ochii. M-au pus în gardă, cum se spune, după ce o pățisem. Soția știa prea bine despre ,,șotiile” acestui fustangiu, dar îl răbda.
Mă punea să fac avort. Am refuzat categoric. Am hotărât să nasc cu orice preț și să-mi cresc copilașul, considerând că măcar această binecuvântare a Celui de Sus va fi fericirea mea. A venit și nevastă sa. Mă amenința, declarându-mi chiar că-mi va sparge ferestrele. N-am dat înapoi. Iar fizicianul, de frică, era cât pe ce să-și dea demisia. L-am încredințat că nu voi avea nicio pretenție față de el. Cu asta ne-am despărțit. Anul de muncă l-am încheiat cu bine. Mai apoi, înspre vară, am plecat în concediu de maternitate.
Peste puțin timp, a venit la mine mama, care, fiind și ea e profesoară, avea întotdeauna concediu vara., care era destul de mare, aproape două luni. Ea m-a dus la maternitate, ea m-a luat de acolo.
La data de 27 iulie, am născut-o pe Dașenka mea, suflețelul meu drag. Ne bucuram, eu și mama, foarte mult de fetița noastră. De dragul ei, mama, care tocmai ajunsese la vârsta de pensionare, a hotărât să se pensioneze. Vroia ca eu să-mi continui munca la școală, iar ea s-o dădăcească pe nepoată în primul an.
Am revenit la serviciu în primele zile ale lui septembrie (începuse anul școlar). În aceeași zi, directorul m-a invitat în biroul său, ca să-mi ceară într-o formă categorică să-mi dau demisia din propria-mi iniţiativă. Chipurile, nu vrea să aibă necazuri cu Departamentul Orășenesc al Învățământului Public. A conceput un copil cu un bărbat însurat. Era cât pe ce să spargă o familie exemplară. S-a strecurat „ca un șarpe” în patul unui bărbat cumsecade. Ce exemplu poate fi ea pentru elevii săi?! Aceștia își dau coate și râd prin școală, discutând despre profa care a făcut un copil din flori.
Am depus atunci, fără să crâcnesc, cerere și am părăsit școala. Peste câteva zile ne-am întors în apartamentul mamei.
Mama a rămas în continuare la pensie. Își dădăcea nepoata, iar eu am mers la serviciu. De școală nici vorbă, cine să mă angajeze, căci nu am lucrat cei trei ani, care se cuveneau după absolvire, conform ordinului de repartizare. Crezi că în Abhazia o femeie își găsește ușor de lucru? Pe deasupra, cu un copil din flori. Am venit la tata. În perioada aceea, iubirea pentru tinerica sa se stinsese și era bucuros să mă ajute. Era un actor bun, pe care lumea îl iubea și era dispusă să-l ajute. M-a ajutat să mă angajez la secția de cultură, în funcţie de instructor. Dar ce salarii au instructorii?
Tata a dat, din nou, din coate și, astfel, am fost angajată plutonier la Comisariatul Militar, Secția a doua. În scurt timp, m-am văzut şi cu livret militar. Având cunoștințe, în Abhazia poți obține totul și destul repede.
Colectivul în care am nimerit era format în fond din bărbați, aspri şi neciopliţi. Dar eram acum o femeie cu ceva experiență. Am învățat să le tai pofta dintr-un cuvânt.
Am început eu și mama s-o ducem mai bine. Au apărut şi bani „în plus”. Peste un an, mi s-a oferit un loc, de la comisariat, la creșă, ca fată-mamă. Mama s-a angajat și ea aici, ca dădacă. Să fie mai aproape de nepoată. Ca și mai înainte, mă ajutau cărțile. Citeam, învățam multe lucruri pe de rost, ca să nu devin o nesimțită la lucrul meu. Așa am supraviețuit, nu m-am „înmuierit”.
– De ce nu stăteai acasă, cu mama și fata?
– Ei bine, termin. Îmi doream mult de tot o viață fericită de familie, vroiam să găsesc un tată pentru fiică. Acolo, din păcate, nu erau candidați. Doi ani la comisariatul militar au zburat repede. Apoi m-am întâlnit întâmplător cu o prietenă de școală. A venit în concediu din Afganistan. Lucra acolo chelneriță. Mi-a spus povești adevărate despre viața minunată în străinătate. În fine, m-a convins să vin aici. Am scris raportul. La casa de economii adunasem o sumă frumușică de bani. I-am lăsat pe toți mamei. Un ofițer chiar mă convingea să mă răzgândesc. Dar eu m-am aruncat în vâltoare ca o smintită. Nu am ajuns, ca și prietena mea, la Kabul. Am fost trimisă la Kandahar. Îmi era totuna. Căci asta s-a întâmplat cu un an și ceva în urmă. Pe atunci, în Uniune, nu se scria nimic despre războiul din țara asta. Am plecat liniștită, iar mama nu-și face griji pentru mine. A rămas cu nepoțica, mă așteaptă să vin în curând în concediu. Nu-i scriu nimic despre toate greutățile de aici, căci la ce bun să-i stric inima? Lucrez aici al doilea an, dar aşa şi nu l-am mai întâlnit pe ursitul meu. Cred din ce în ce mai puțin în asta.
Vera a povestit pe scurt despre ea. Că i-au murit părinții, că nu știe de ce s-a căsătorit, că are pe lumea asta o soră și o prietenă. Astfel, femeile au legat o prietenie frumoasă. Una dintr-acelea în care îți împărtășești bucuriile și tăcerile cu plăcere.
Djavid se juca în curtea casei când prin poarta deschisă au dat năvală niște oameni necunoscuți înarmați. Unul dintre dușmani a început să caute ceva în subsolul casei, ceilalți au prins s-o bată pe mama, să rupă hainele de pe ea, s-o tragă de păr. Apoi femeia a amuțit sub loviturile paturilor de armă și ale cizmelor. Din acea zi de groază, Djavid, de șase anișori, își mai amintește cum, la plecare, unul dintre bandiți s-a apropiat de el, care plângea cu hohote lângă trupul neînsuflețit al mamei și l-a călcat pe piciorușe cu cizmele. Așa s-au răzbunat dușmanii pe tatăl lui Djavid, care a luptat pentru ideile Revoluției din aprilie.
La spitalul sovietic din Kandahar, băiețelul a fost adus având deformare gravă a articulațiilor și oaselor ambelor picioare. Nu se putea tărăgăna.
În aceeași zi, Djavid a fost pus pe masa de operație. Artiomov, colonel al serviciului militar, șeful secției Chirurgie, locotenent-colonelul Gamarin, chirurgul-traumatolog, i-au făcut o operație de aplicare a aparatului Ilizarov cu dispozitiv cu articulații, care s-a dovedit a fi extrem de complicata.
După operație, pe Djavid îl ajutau toți cei care puteau: medici, asistente medicale, infirmiere și chiar pacienţi.
Picioarele lui Djavid au fost ferecate în cilindre de metal, care erau treptat deplasate. Astfel erau aduse în poziție normală tălpile, era restabilită funcția lor de mișcare pierdută. S-au făcut zeci de pansamente, de röentgenograme. Erau zile grele pentru Djavid. Să suferi o operație atât de complicată e greu și pentru un adult, darămite pentru un copil de șase anișori. Doctorul Cimpoi, când îl bandaja pe Djavid, văzând suferințele lui, își stăpânea cu greu hohotele de plâns.
Zilele treceau repede. Încet-încet, organismul lui Djavid s-a întremat. Băiatul a fost transferat în salonul comun, împreună cu soldații răniți, unde devenise favoritul tuturor. Soldații l-au învățat primele cuvine rusești, l-au învățat să numere, să cânte. Djavid încă nu putea merge, de aceea pacienţii și asistentele medicale îl scoteau pe rând la plimbare. Tatăl băiatului venea deseori să-l vadă, dar, de la sfârșitul lunii a treia, a încetat să mai vină. Medicii nu știau ce vor face cu el atunci când va sosi timpul să fie externat. Medicul-șef a mers la Statul-Major și s-a sfătuit cu conducer